Cat de bine se aseaza indoielile in sufletul meu...
asemenea scoicilor de pe malul imens al marii.
E ciudat cum uneori caut si acum jumatatea aceea pierduta
a sufletului meu.
Poate in somn, in timpul noptii toate duhurile noastre se intalnesc intre cer si univers.
De ce ne e teama sa ne trezim?
Pentru ca visul continua chiar daca somnul s-a desshirat,ca pulberea.
Cum ar fi daca am putea cuprinde in mana aura boreala si curcubel lumii?
Sigur ne-am simti mai fericiti
cu un gram, mai nemuritor decat ieri.
Imi imaginez ingerii stand pe culmile pamantului,
razand cu gingasie de naivitatea omeneasc,
si in acelasi timp plangandu-ne soarta prea murdara de a le vedea urmele aripilor.
Fugim de noi insine pentru ca ne e teama
de oglinda uzata a sulfetului nostru,prea opaca...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu