Oare cum as putea transforma indoiala intr-o
fiinta careia ii este teama sa priveasca
dincolo de ceea ce poate fi?
De multe ori ma pierd in mine,in gandul meu
de parca nu as avea alta scapare de panica
ce imi cuprinde uneori sufletul.
As vrea sa vorbesc nu doar despre
ochi si buze inrobite,
iata ca uneori e chiar o agonie fiinta ,
nu poti trece dincolo de ea
si nu poti pasi nici inapoia ei.
Nu mi-e rusine sa recunosc ca mi-e teama
de ceea ce nu sunt si de ceea ce am fost,
ma tavalesc prin neatul trecutului
de parca el ar fi singura mea sansa de supravietuire;
asemenea apusului care a doua oara nu mai este acelasi.
Organele mele sufera de fiecare data
cand imi moare bataia inimii,
poate e indeajuns doar sa spun ca ...mi-e teama,
dar nu stiu de ce.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu