Amintiri

Printre vechile mele amitiri

am gasit o carte,pictata in rosu

in ea erau ascunse toate gandurile mele.

Incepeam sa jonglez cu memoria mea,acum ceva mai ruginita,

sa le regasesc,se le plasez unde le era locul,

era un fel de puzzle al vietii.

Unele nu isi gaseau locul

doream din tot dindinsul sa refac tabloul vechi

doar ca sa imi aduc aminte cum eram.

Mi-as fi dorit sa locuiesc la polul opus ca sa pot ingheta timpul

si astfel sa traiesc mai mult,

nu nemurirea mi-o doresc ci oprirea ceasului doar pentru cateva momente.

Simt cu mi se racesc picioarele,mainile,ochii,inima,si in final sufletul.

Ma pun deoparte pentru alta zi,una asemenea celei care a trecut

si daca s-ar intampla ca ziua aceea sa nu ma geseasca

voi incerca eu sa reintorc Pamantul ,

de teama ca poate am uitat ceva in urma.

Tie

Iubire,te-as proteja cu toate celulele fiintei mele,

as cum faceam la inceput.

Stiu acum ca uneori trebuie sa inveti sa iubesti pe cineva,

esti copia mea perfecta

in tine imi oglindesc gingasia si dulceata surasului

mi-e dor de tine ca de cer

si ma dor lacrimile tale.

Promit ca voi incerca sa iti alin durerile

si ca te voi iubi asa cum stiu eu mai bine...

mama

Ascundere

Oare cum as putea transforma indoiala intr-o
fiinta careia ii este teama sa priveasca
dincolo de ceea ce poate fi?
De multe ori ma pierd in mine,in gandul meu
de parca nu as avea alta scapare de panica
ce imi cuprinde uneori sufletul.
As vrea sa vorbesc nu doar despre
ochi si buze inrobite,
iata ca uneori e chiar o agonie fiinta ,
nu poti trece dincolo de ea
si nu poti pasi nici inapoia ei.
Nu mi-e rusine sa recunosc ca mi-e teama
de ceea ce nu sunt si de ceea ce am fost,
ma tavalesc prin neatul trecutului
de parca el ar fi singura mea sansa de supravietuire;
asemenea apusului care a doua oara nu mai este acelasi.
Organele mele sufera de fiecare data
cand imi moare bataia inimii,
poate e indeajuns doar sa spun ca ...mi-e teama,
dar nu stiu de ce.

Revers

Azi s-ar putea sa ma reintorc in vechea mea cochilie,
de teama ca tot ce a fost nou mi-a sfarmat launtrul ,
cuprins de vrajile sentimentelor.
Uneori simt cum oasele mele se incolacesc,asemenea unei batai de inimi
ce tanjeste sa paraseasca inima.
Iata-ma,sunt captiva propriilor pacate
la fel cum noapte,zilei.
Poate mi-e sortit sa trec pe aici
sa astept in liniste ceea ce va urma
si sa nu imi fie groaza sa las totul la pamant,
si astfel cu mainile amandoua ridicate,sa recunosc
ca imi place sa traiesc in trecut
si ca mi-as dori sa intorc timpul de mii de ori
doar ca sa imi dau seama ce am gresti.

Nu am nume

S-ar presupune ca as incepe de la sfarsit si inceputul m-ar astepta
la celalalt capt al idei.
Ar fi o creatie de ceva fara urma,
poate un lucru carui nu i s-ar potrivi nici o denumire.
Datele problemei sunt foarte clare,
ni se dau doua cuvinte care impreuna formeaza un intreg
daca am scadea doua litere din cuvant tot ar mai insemna ceva,
insa cand nu are valoare,mana mea si mana ta il lasa sters,
la fel ca pe o picatura de apa uscata.
Hai sa gandim bine lucrurle si sa vedem de unde incepe sfaristul si unde ajunge inceputul,
daca nici culoare nici simtul si nici vazul nu umple ceea ce creed eu.
De aceea spun ca ce vad eu intr-un final nu are nume.

Zdrente

Incerc dinadins sa imi pastrez macar o parte
din zdrentele pe care le-am adunat,
nu as vrea sa ma despart inca de ele,mi-e teama.
Cine stie ce se va intampla daca eu le voi parasi?
Nu as vrea ca altcineva sa le vada,
sunt ponosite ca sa mai pot schimba ceva la ele,
dar simt ca vechimea lor e egala cu anii mei,
cu iubirile si temerile mele.
Ma simt in siguranta atata timp cat ele nu ma parasesc,
sau nu imi cere cineva sa le parasesc;
recunosc,le indragesc, dar nu mai stiu pentru cat timp.

Amestec de idei

Oare de cata liniste e nevoie ca sa acoperi urletul Pamantului?
In zadar ne cautam pe noi insine daca sufletele noastre devin umbre legate cu lanturi reci,
e un fel de oboseala a duhurile prea incarcate ca sa se poata odihni.
Eu insami zac pe un nor de indoieli asternut cu toate imaginile luminii.
Nu e asa tarziu...aerul se imbata cu miros dulce de mimoza proaspata,
la fel cum o inima se umple cu speranta.
e ceva ciudat in timpul asta,parca fiecare ticait al ceasului
ma preface intr-un muritor si mai muribund.
Uneori ma simt ofilita sau mai bine zis doar inghetata de adierile
rapide ale orizontului,vesnic alergand in fata mea,
e vorba de ceva mai mult decat de un sentiment;
un fel strangulare a ideilor sau o seva a sangelui.
Cine stie? dincolo de cuvinte se afla necuvintele,
si daca dincolo de iubire se afla adorarea;
atunci poate dincolo de trecere se afla neoboseala...aripilor.

Intuneric si lumina

S-a sfarsit...acum parca tot intunericul ar fi biruit pamantul,
toate fantasmele pamantului s-a bucura de victoria caderii dragostei.
Traim in minciuna si pretindem ca lumina s-ar reaprinde in sufletele noastre...
dar nu...fiecare gand pierdut aduce cu sine daramarea propriei inertii...de parca noi insine ne-am bizui pe ceea ce zidim.
E ca si cum ai intorce copacul din evolutia lui,
sau i-ai cere melcului sa paseaca mai repede pentru ca adie un vant puternic.
In zadar ne cautam pe noi daca nu avem de unde sa ne hranim fiintele
prea intunecate cu...lumina.
De aceea dragostea moare si invie ori de cate ori atingem culmile raului.

Raman

Ma gandesc de unde sa incep,
parca fiecare minut trecut,ar smulge din mine
o parte din fiinta mea...stiu ca ma apropiu de final
foarte repede...dar mai astept un pic...atat cat sa mai inflorasca trandafirii
si sa vestejeasca plopii.
Imi pierd sentimentele pe drumul lung si ingust al uitarii...
vad vremurile trecand si ma intreb daca pamantul e suficient
de puternic ca sa imi poarte visele atarnate de toti norii.
Tot eu raman...insa uneori ma ascund dupa vise,jocuri si iubiri
pe care le tin strans in pumnul meu,
de parca ele ar fi singura mea sansa de supravietuire aici.
Nu ma dor loviturile cuvintelor si nici palmele sortii,
poate ar trebui sa intind amandoi obrajii
ca sa fie parjoliti de viata.
Uneori frumuseatea gandurilor e imbracata in purpura sau in ceva stacojiu,
depinde de la cuget la cuget.
Stiu ca nu e greu sa razi in mijlocul nimicului
si nici sa plangi in culmea fericirii...
dar uneori trebuie sa invatam sa ne rapim propriile fiinte,acolo,in lumea cine stie cui.

Spre drum

Nu te mira daca intr-o zi voi disparea...
ti-am spus ca nu te voi insoti tot drumul,
nu trebuie sa fii trist,pentru ca asa e mersul lumii.
Te voi insoti pana la luna si inapoi,
pana in mare si mai incolo...
uite vezi...iti las ca amintire razele de curcubeu
si ciripitul cald al pasarilor...
dimineatea roua te va imbratisa...iar seara iti
voi spune noapte buna prin soapte de amurg...
nu uita...cand sufletul tau gol...va incerca sa absoarba toate temerile lumii...
voi fi acolo,te voi lua te mana si am sa iti arat pe unde sa mergi...
astepta...si asculta-mi soapta...izvorata din inima ta palpanda...
asemenea florilor de zapada...
asa ca,acum e timpul sa te uiti spre drum
sa ramai asa cum eu te-am invatat sa fii.

Eclipsa anatomica

¨Nu privi inapoi la mine...
s-ar putea ca privirea ta sa ma arda.
Nu-mi atinge nici macar mainile, mi-e tare teama ca ai sa ma ingheti.
Poate ar fi mai bine sa ma parasesti,
a sosit timpul cand eu nu mai depind de cuvintele tale...
ma vezi? sunt viu chiar daca tu m-ai purtat prn toate tenebrele lumii.
Nu-mi lua identitatea,lasa-ma sa ma recunosc
sa stiu de unde am pornit si sa fiu ceea ce imi doresc eu.

Nu te intoarce...uita-ma.
Acum las sa cada duhurile calde ale lacrimilor mele
stiind ca dincolo de maine nu te voi mai zari,
te sterg din gandul meu ca pe o maintire mult prea dureroasa.¨

Asa sunau cuvintele sufletului...care urma acuma sa paraseasca celula calda a trupului.
Se simtea liber ca adierea de vant...nimic nu-i mai statea in cale...poate doar aerul
unei dimineti cu flori inghetate pe pamant,
pamantul era pustiu ca o lumina fara stralucire...
Oarecumva era eclipsa sufletului si a trupului.
de a-si pastra identitatea.

Oglinda opaca

Cat de bine se aseaza indoielile in sufletul meu...
asemenea scoicilor de pe malul imens al marii.
E ciudat cum uneori caut si acum jumatatea aceea pierduta
a sufletului meu.
Poate in somn, in timpul noptii toate duhurile noastre se intalnesc intre cer si univers.
De ce ne e teama sa ne trezim?
Pentru ca visul continua chiar daca somnul s-a desshirat,ca pulberea.
Cum ar fi daca am putea cuprinde in mana aura boreala si curcubel lumii?
Sigur ne-am simti mai fericiti
cu un gram, mai nemuritor decat ieri.
Imi imaginez ingerii stand pe culmile pamantului,
razand cu gingasie de naivitatea omeneasc,
si in acelasi timp plangandu-ne soarta prea murdara de a le vedea urmele aripilor.
Fugim de noi insine pentru ca ne e teama
de oglinda uzata a sulfetului nostru,prea opaca...

Anatomia trupului si sufletului

Nu inteleg caderea noptii,
si nici impletirea amurgului...
sau cum dintr-o creanga uscata rasare viata.
Toate tainele lumii parca stau ascunse de ochii mei,
asemenea stelelor de mare.
M-as uit in adancului trupului meu
in celulele zglobii ale inimii...
as fi curiasa de miscare sangelui,
de functia tuturor organelor mele.
Cine imi angreneaza miscare?
Durerea si tacerea?
De cata stradanie e nevoie ca sa imi descifrez numarul gandurilor,
poate ele sunt asa de multe incat nici nu mai au numar.
Poate nu imi e chiar atat de trista visarea...
Raman uimita de oscilatia trairilor mele,
le-as putea asemana cu palpaiala razelor de soare ascunse dupa nori...
Acum zambesc si imi dau seama ca toata faptura e un...neinteles mister.

Sansa...sau viata

Ma indragostesc de ramura ciudata a unui copac,
de parca el ar fi singura salvare de care as avea nevoie.
Nu vezi...mii de ani trecuti peste ochii mei neindeletniciti
De soarta trista a lumii.
Poate fiecare raza de lumina are povestea ei,
asa cum fiecare val de mare se naste din incolaceala marii si a pamantului.
Caut linistea aceea eterna care m-ar putea purta pe trepetele cerului.
Pe zi ce trece parca un transplant de fiinta ar avea loc in sufletul meu,
incep sa nu-mi mai apartin ,
sa nu vad Soarele prin ochii mei
si nici sa nu simt durerea cu spinarea mea.
Cine stie ?Undeva in adancului necunoscut a Universului se petrece o schimbare,
fara zgomot,fara zarva mare...
S-ar zice ca batranul pamant devine tata...tinand acum in brate
o viata noua...o alta sansa...de a trai si de a ne fericii,
sacrificandu-si fiica astfel in numele divinitatii.

Unda de primavara

Scad din fiinta mea zilele de tristete
asa cum primavara urmeaza iarna.
Imi deschid mai bine ochii si observ ca pasii mei aluneca printre nori,
poate acum ar fi momentul sa ma trezesc,sa imi dau seama ca viata mea
se vestejeste usor ca florile de mai...
nu e tarziu inca,pasarile de abia sosesc,
vestind ca mai exista o sansa ca sa imi recapat linistea.
Nu mai am timp de durere si nici sa privesc
geamatul absurd al pamantului.
Parca totul pare mai linistit,cuprins de o geana de lumina.
Daca as indrazni sa fug de mine,sa ma ascund de sangerarea mea,
poate as parea ca un far parasit si lipsit de farmec,
ca si o padure tropicala fara ploaie
sau un pol fara aura boreala.
Dar nu...aleg sa imi infrunt trecerea trecand peste toate mlastinile sufeltului...
expunandu-mi toate traiectoriile sentimentelor,
si creand o linie imaginara desupra trupuilui meu.
In cele din urma...poate ma pregatesc sa pasesc mai sus,dar nu singura...
atingand undele calde ale primaverii.

Umbre

Pasii mei trecuti
aseaza cuminti urme ale trecutului vesnic dureros...
stau si vorbesc cu luna si stelele,
vor sa imi cante imnul lor de mii de veacuri,
insa,acum sufletul meu inghtzat,vrea sa asculte doar caderea haotica frunzelor.Mi-as dori sa cuprind cerul in palme si sa il am doar pentru mine,
pentru ranile mele.
Toate gandurile-mi albastre rasar ca niste picaturi line de apa,
prea usore si prea invizibile.
Iata-te imi spune o voce,priveste aici...vezi?
Eu sunt ...tu ...oglindirea ta, ceea ce tu ai fi vrut sa fii.
nu-mi tulbura ideile si nici bataile inimii,
elibereaza-ma si lasa-ma sa traiesc fara tine...fara ochiul tau bolnav de lacrimi.
Acum simt...cum ma indepartez incet de tot de mine,de tot ce insemn eu
pentru trupul si sangele meu...poate umbrit doar de dragoste.

Nestatornicie

Nici nu mai stiu a cata oara
ma resemnez cu idea ca totul trece.
Imi deschid inima
si incerc sa ma hranesc
cu fructele necopate ale marii.
Intind mana si uneori
adun goluri de intuneric in palme,
in loc de stralucirii stacojii.
eul meu,vesnic captiv intr-o celula
se zbate asemenea unei pasari muribunde.
Parca toate stelele si toate boabele
de nisip ar astepta sfarsitul pamantului.
Nimic nu poate opri nestatornicia
infinita a vieii.
Inca nu inteleg si poate nici nu vreau sa stiu de mine...de trairile mele,
ma las uitata in neagurile lumi
nu mai iubesc atingerile marii
si poate nici lumina Soarelui
ma lepad incat de mine,
de ideile mele si de tot
ce insemn eu pt. pamant.
Sau poate...ma gandesc sa pasesc mai departe.

Ciudatenie

Ascult soapta calma a marii...imi spune povesti ce cutremura pamantul,
imi mangaie obrajii cu picaturile-i line de apa.
Iubesc imagine ei,de parca toata fiinta mea ar fi o capodopera mareata a fapturii ei,
ii ador unduierile dulci si imbratisarea-i dulceaga;
poate uneori imi oglindesc bucuriile in firele albe de nisip.
Ma asez pe un val si nu mai indraznesc sa iubesc si nici
macar sa istorisesc cuiva gandurile-mi haotice,
probabil ca nici pescarusul nu mai zboara
in directia soarelui,distorsionandu-si astfel traiectoria.
Mi-e dor de liniste,de stele de Soare si chiar si de noapte,
mi-e dor sa fiu eu insami si visele mele abandonate prin caile paralele ale lumi.
Acum traiesc,dar parca sufletul meu calatoreste prin alt univers,necunoscut inca de mine,
invatand sa traiasca in nesiguranta.
Uneori aud plansul ingerilor, si imi ridic ochii stiind
acum e timpul cand sperantele mor.
Odata cu trairea meu toata creatia s-a schimbat,
muntii parca au o alta forma,apele traverseaza alte cai;
si oamenii...ei...si-au inchis ochii trecand dincolo curcubeu,de nori,
dincolo de freamatul inghetzat al tacerii.

dumpr.net

Created with dumpr.net - fun with your photos

Dincolo de ...vise

Uita-te in umbra sufletului meu,
si spune-mi ce vezi...
visele mele(bizar impachetate)raman in traista alba a gandurilor.
Stelele uneori,sterg amintirile inlantuite
in coltul mintii mele.
Atinge-mi ochii,ca sa iti simt lumina,
Atinge-mi buzele,ca sa iti pot rosti cuvintele,
Si atinge-mi inima,ca sa iti pot contopi sangele
scaldat in lacrimi.
Priveste cerul si lasa-ma sa iti cunosc misterul.
Leaga-ti mainele de ale mele,
Fi una cu mine,cu sentimentele mele inghetate,
cu iubirea mea fierbinte;
ramai pamantul meu din care imi hranesc existenta.

Tacerea mea

Fac din tacerea mea...umbra lacrimilor.

Ma gandesc la stelele cazatoare,care traseaza linii argintii de-alungul pamantului.

Cat de triste imi sunt temerile si cat de neintelese par valurile marii.

Priveste luna si povesteste-mi despre razele ei,despre cum e sa fii om,

vorbeste-mi despre noi despre zambete care ne hraneau sufletul.

Acum parca toate amintirile mele par niste slove scrise pe inima unui tanar muribund.

Cad frunzele vestejite din copacul sentimentelor,

Poate am uitat sa te simt ,sa iti privesc sangele clocatind prin vene

Gandeste-te ca eu acum sunt dincolo de umbre si te astept aici...

aproape de caile eternitatii.