Nici nu mai stiu a cata oara
ma resemnez cu idea ca totul trece.
Imi deschid inima
si incerc sa ma hranesc
cu fructele necopate ale marii.
Intind mana si uneori
adun goluri de intuneric in palme,
in loc de stralucirii stacojii.
eul meu,vesnic captiv intr-o celula
se zbate asemenea unei pasari muribunde.
Parca toate stelele si toate boabele
de nisip ar astepta sfarsitul pamantului.
Nimic nu poate opri nestatornicia
infinita a vieii.
Inca nu inteleg si poate nici nu vreau sa stiu de mine...de trairile mele,
ma las uitata in neagurile lumi
nu mai iubesc atingerile marii
si poate nici lumina Soarelui
ma lepad incat de mine,
de ideile mele si de tot
ce insemn eu pt. pamant.
Sau poate...ma gandesc sa pasesc mai departe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu