Haos adica... Toamna


Nu imi mai aduc aminte bine cum a inceput totul...
Poate cu un sarut al Soarelui
Sau cu vreo manguiere a ploii?
Nu mai stiu exact...
Dar incepea sa rasara asa de frumos,din liniste
Si toata lume care trecea pe acolo
Spunea ca va arata divin cand...va imuguri.
Parea a fi cea mai frumoasa,cea mai perfecta.
Era asemenea firului de lumina
Pentru ca era nascuta din lumina.
Crestea incet,neluand in seama uneori
Trecerea timpului.
A sosit vremea cand o puteai zari de departe
Si iti doreai ca sa nu pleci niciodata de langa ea.
Era cea mai sublima,si cea mai vie dintre toate.
Era fericita ca se afla printe ai ei,
Ca apartinea unei lumi total diferite
De cei pe care era noi obisnuiti sa o stim.
Iubea soarele,apa si cantecul dulce al pasarilor
Ce o intampinau zi de zi.
Insa o data forma ei perfecta
Incepea sa ia o alta nuanta...
Si-a data seama ca trebuia sa moara,
Nici ea nu mai stia pentru a cata oara...
Simtea moarte cu fiecare zi ce trece,tot mai tare,
Ii pierise zambetul,si poate chiar viata
Cand intr-o dimineata dupa ce si-a luat adio de la ...viata,
A inchis ochii usor in adierea vantului...
Atunci...eu ,intr-un tarziu, mi-am dat seama ca era...prima cadere a frunzei
Si ca haotica toamna secera din nou viata pe pamant,
Lasand-o un timp in doliu.